Se pare că tot Dilema Veche mă inspiră
și de data asta. Este vorba despre articolul ”Educația, la televizor” de Liviu
Papadima, disponibil aici.
Am așternut mai jos un comentariu, exagerat de lung, la acest articol.
Ar fi frumos ca televizorul să educe. Dar mă tem că tinde să fie
mai degrabă un mijloc de deformare și manipulare.
Tentația manipulării este foarte mare: prin televizor te adresezi maselor și,
de regulă, ai ca scop maximizarea audienței. Despre Hitler se spune că a avut
un succes atât de mare la mase pentru că vorbea pe înțelesul celui mai idiot
individ din mulțime (în afară de faptul că se adresa direct laturii emoționale
și venea într-un context de nemulțumiri sociale). Politicianul, în genere, este
cumva obligat să se exprime pe înțelesul ”prostimii”, scopul lui fiind
maximizarea numărului de voturi. Din acest motiv consider că opiniile publice
ale politicienilor pot fi practic neglijate (merită observate
doar faptele lor!), după cum, televiziunea este de așteptat să
furnizeze în proporție covârșitoare informații manipulative și de proastă
calitate. Este un comportament rațional (deși amoral): acest lucru maximizează
beneficiile atât ale politicienilor cât și ale televiziunilor. De asta mi se
pare cumva surprinzător când intelectualii se mai miră de ceea ce văd la
televizor. De altfel, cunosc mulți oameni inteligenți care, fie nu se uită
deloc la televizor, fie o fac foarte rar și numai dacă au un motiv precis.
Înainte de a merge mai departe este necesar (mulțumesc cititorului care mi-a atras atenția!) să specific că prin ”politician” înțeleg aici un model abstract ce descrie un individ ideal având ca scop suprem convingerea maselor iar prin ”intelectual” un individ ideal care are ca scop suprem aflarea adevărului. Aceste două tipuri ideale/extreme nu se regăsesc ca atare în realitate însă gândirea nu poate funcționa fără modele (după cum și ”electronul”, chiar dacă e doar o teorie, este foarte util în înțelegerea realității fizice).
Revenind la subiect, un motiv pentru a deschide televizorul poate fi, de exemplu, prezența unei persoane de bună calitate, cum
este academicianul Solomon Marcus care a apărut recent la câteva emisiuni
televizate. Ce se întâmplă atunci când intelectualul intră într-un dialog
public cu politicianul? În mod normal, ar fi de așteptat ca ceea ce spune
intelectualul să fie trunchiat, răstălmăcit și adus în zona care convine cel
mai bine politicianului (căruia îi convine să înțeleagă doar anumite lucruri) - zonă perfect compatibilă cu o
gândire rudimentară. De ce? Pentru că, din nou, miza jocului în cazul politicianului
este convingerea maselor. Într-o discuție publică cu intelectualul, politicianul
are un avantaj natural. De altfel, chiar mecanismul de selecție naturală
aplicat unei populații de politicieni va favoriza pe cel care știe cel mai bine
să convingă/prostească masele (facând abstracție aici de abilitatea complementară de a fura
sume mari de bani fără să fie prins). Cel puțin asta reiese dacă aplicăm
teoria evoluționistă la politicieni (de altfel, ființe demne de toată
compasiunea pentru că, de fapt, nu prea au de ales dacă vor să reziste într-o
lume în care criteriile de selecție depind de educația maselor și de (in)capacitatea acestora de a penaliza lipsa de onestitate). Din acest motiv nu aș
mai comenta prestația politicienilor la TV – consider că este în natura
lucrurilor să fie așa.
Legat de ideea cu maturizarea copilului în contextul sistemului de educație
am însă anumite rezerve. Mai precis, am o problemă cu logica argumentării
domnului Papadima. Astfel, sunt de acord că trebuie să existe în mod necesar un
proces de maturizare. Sunt perfect de acord, de asemenea, că maturizarea
implică și faze dureroase, faze în care subiectul resimte agresivitate. Sunt de
acord că evitarea suferinței cu orice preț este o greșeală. Doar că, de aici nu
rezultă în mod necesar că orice formă de agresiune este utilă
maturizării (chiar dacă se spune că ”ce nu te omoară te face mai puternic”).
Psihologii pot veni cred cu mai multe argumente pe partea aceasta. În
particular, nu reiese de niciunde că modul în care se desfășoară la ora actuală
procesul de educație este mai util maturizării decât, să zicem, modul propus de
domnul profesor Solomon Marcus. Doar un experiment cu suficient de mulți elevi
ar putea demonstra statistic dacă metoda A este mai bună decât metoda B (în
contextul C). În lipsa unui astfel de experiment tot ce putem face este să ne
bazăm pe: intuiție, bun simt, logică, experiența noastră și experiența altora.
După părerea mea, ceea ce se reproșează stării actuale din sistemul de
educație ține, în principal, de incompetență și/sau de corupție. De exemplu, a
prezenta elevilor un volum mare de informații, în care nu este clar ce e
esențial și ce e detaliu, este rezultatul incompetenței cadrului didactic (și/sau
al autorilor manualului cu pricina) de a reliefa conținutul,
de a-l esențializa. Incapacitatea de a prezenta conținuturile
abstracte (în special cele matematice) de o manieră intuitivă,
legată de problemele lumii reale, este tot o formă de incompetență.
Rezultatele slabe la testele PISA se datorează ineficienței sistemului de educație
pentru majoritatea elevilor: a ”pompa” mai multe informații duce la un rezultat
mai prost decât a livra un conținut redus dar esențializat. Incapacitatea de a
observa că a livra mai mult însemnă a obține mai puțin este o limitare, o formă
de incompetență. Incapacitatea de a imagina și alte abordări pedagogice, de a
experimenta metode noi, de a integra ultimele descoperiri din domeniul neurologiei/psihologiei/pedagogiei, este o altă limitare. Comoditatea de a face lucrurile doar așa cum
ai fost învățat sau doar așa cum fac alții (conformism) și incapacitatea
de a inova sunt alte limitări care decurg în principal din absența dezvoltării
gândirii critice și creative în formarea profesorilor.
În afară de problemele de competență mai sunt și problemele de corupție.
Iată doar câteva exemple:
De ce nu sunt
desființate universitățile care colcăie (anume chiar la nivelul conducerii!) de
plagiate dovedite, cum ar fi cazul prezentat la acest link?
Dar academiile de tot felul care produc…nimeni nu prea știe ce?
De ce avem manuale
de slabă calitate în timp ce alte manuale, produse tot de români, sunt bune
pentru școli de elită din Anglia dar nu sunt selectate la licitație de către
ministerul nostru? A utiliza ca unic criteriu de selecție a
manualelor doar prețul este dovadă de dezinteres, incompetență, corupție sau toate la un loc?
De ce în mediul
academic concursurile sunt, în marea lor majoritate, cu fix un candidat pe post
(un exemplu este aici)?
De ce tineri de valoare, cu studii în străinătate și liste de lucrări în
publicații de top, sunt respinși la astfel de concursuri în favoarea celor
locali cu dosare mai slabe? N-au mâncat salam cu soia?
De ce este atât de dezvoltată ”piața” cărților pentru pușcăriași, a lucrărilor de licență, grad sau chiar doctorat?
La ce rezultate
este normal să te aștepți dacă pompezi bani într-un sistem atins de metastaze
multiple fără a lua măsuri ferme de extirpare a tumorilor?
Și am putea continua cu întrebările dacă ar avea rost și dacă ar servi
cuiva.
În fine, sunt de acord că nu putem analiza metoda dacă nu
stabilim precis și detaliat obiectivul: ce ar trebui să ”livreze”
sistemul de educație. De altfel, ar trebui să comparăm chiar mai multe metode
pentru a avea din ce alege.
De dezbătut putem dezbate încă 25 de ani. Singura
problemă ar fi că dialogul ne ajută să găsim soluții bune doar dacă există un
nivel suficient (o masă critică!) de onestitate și bună credință. Or, fiind
deja de cincisprezece ani în ”sistem”, am avut ocazia să mă conving că deciziile
se iau mai degrabă ”politic” decât în baza unei strategii, a unor principii
care să pună pe primul loc interesul elevilor/studenților.
Există totuși ceva care s-a demonstrat practic că funcționează: presiunea. A
trebuit să existe cazul ”Colectiv”, să iasă oameni în stradă, ca să se schimbe
ceva în politică. La fel, cred că este nevoie de o presiune suficientă din
partea societății civile pentru a face să evolueze sistemul educațional. De altfel, propun să schimbăm metafora ”masă
critică”, care sună bine dar nu prea se materializează, cu cea de ”presiune
critică” necesară pentru a produce schimbarea. Mai mult, a fost identificat și punctul precis
în care trebuie aplicată presiunea critică: chestiunea plagiatelor. Până nu se
elimină tumorile din sistem dezbaterile nu vor avea impact iar ideile bune vor
fi ignorate (din simplu motiv că ”tumorile” se află tocmai la nivele de putere/decizie). Plagiatul este acel aspect foarte punctual și obiectiv, care nu
poate fi negat sau răstălmăcit, care nu dispare și nu se prescrie - o adevărată
mină de aur!
Iată de ce aș risca în final o concluzie simplă: cred că e nevoie de
presiune maximă pe chestiunea plagiatului pentru a reforma sistemul. Chiar dacă nu am o formulă matematică a presiunii critice, aș putea sugera o strategie: să creștem presiunea din cât mai multe direcții, în mod continuu, cu perseverență, în același punct (plagiatele) până când apare o ”fisură” în ”sistem”.
Distinctia intelectual / politician din articol ar putea sa dea impresia ca avem o categorie sociala pe care se poate miza in schimbare (cu rezerva ca nu comunica bine la tv). Dar cine sunt intelectualii care sa puna presiune pentru schimbarea institutiilor? I-am avut pe Andrei Marga, Daniel Barbu, Vosganian, Razvan Theodorescu, etc. in pozitii de putere. Ion Iliescu este probabil cel mai cult politician roman de top de dupa 1990. Alte elite profesionale, precum cele din business, sunt la fel de fericite sa nu plateasca taxe, sa promoveze legi care le creste profitul, sa faulteze categorii sociale cu care nu se identifica. Avem cercuri vicioase greu de spart, iar intelectualii, oricum i-ar defini, sunt mai mult parte a problemei decat solutie. Intelectualii cu viziune si altruisti sunt la fel de putini ca bancherii si politicienii cu viziune si altruisti.
RăspundețiȘtergereObservația este foarte bună, mulțumesc!
ȘtergereCând am scris textul am avut în vedere (chiar dacă nu am explicitat) modele pure, abstracte și desigur simplificate. Astfel, ”politician” = individ care are ca scop suprem convingerea maselor (prin orice mijloace) iar ”intelectual” = individ care are ca scop suprem aflarea adevărului. În realitatea un individ este mult mai complex desigur.
”Presiunea ” - trebuie crescută și nu numai ci trași de urechi cei pe care-i alegem, mai ales că cel ales nu este omul de lângă noi ci numai ne dă iluzia asta, el este omul cu mască ales dintr-o listă, ființa numită politician, categorie aparte, alunecos în deobște, mincinos, perfid și schimbător. Noi românii în ce privește politica am avut o ruptură de 50 de ani, nu am avut o continuitate reală a unei clase politice tradiționale, iar după evenimentele din 89 adevăratul partid este a lui nenea Iancu, Partidul Liberschimbist, al alogenilor care niciodată nu au ținut decât cu ei însuși, nici măcar cu cei care i-a propulsat pe scara ierarhică, dimpotrivă aplicând apucături staliniste îi sufocă pe cei care i-au sprijinit... Aveți perectă dreptate cu intelectualul ce este bătut la puncte în show-urile Tv unde discuția este corectat/dirijată în zona dorită de modelator (manipulator) ducând în derizoriu adevărul necontestat ce vrea să-l transmită intelectualul. Presa aservită modelează masele ducând la extrem o activitate , o acțiune din cotidian. Colectiv a umplut un pahar ce de zeci de ani stătea să explodeze și să reverse, lucru ce se putea întâmpla oricărui priministru, oricui ce ar fi condus guvernul preluând din inerție o situație ce era greu de controlat și oblojită tot timpul cu șpăgi și aranjamente. Dacă fiecare om și-ar face datoria atunci nu s-ar întâmpla nimic rău! Ce ne facem însă că politicianul la rândul său este și intelectual, deci am fi tentați să credem că acesta este cum se spune ” = individ care are ca scop suprem aflarea adevărului”... realitatea arătând că din qceastă simbioză, învingător va fi indubitabil partea de politician, mult mai comod! Revin la PRESIUNE, aceasta trebuie să le sufle în ceafă tot timpul și așa cum spun oamenii străzii ”politica la partid!” în rest, afară,sunt oamenii ce așteaptă altceva de la politieni, mai precis să fie adevărați intelectuali, nu tractoriștii făcuți de comuniști activiști politici la Ștefan Gheorghiu.
RăspundețiȘtergereAșa cum bine s-a precizat, în viața reală, în societatea în care trăim, cele două "abstracțiuni" (politicianul și intelectualul) coexistă poate chiar în fiecare din noi (desigur în combinații-proporții diverse și chiar variabile în timp :) Iar noțiunea de "Intelectual" este prea vagă, chiar și dacă nu luăm în calcul procentul de politicieni care se consideră și se declară intelectuali (cum bine a subliniat mai sus Pavel Seredan) Într-o astfel de discuție îmi pare importantă delimitarea dintre "cadru didactic" și cercetător. Cel din urmă fiind, în opinia mea, mai aproape de intelectualul abstract, teoretic mai puțin înregimentat; mai cu seamă în comparație cu profesorul din pre-universitar care trebuie să respecte programa școlară impusă de minister (și schimbată atât de des pe la noi) și (de regulă) chiar să predea după un manual pe care s-ar putea să nu-l agreeze... profesorul care adesea tremură la început de an școlar așteptând să afle la ce clase va preda și ce materii, dacă norma va fi sau nu întreagă, ... sau cu ce părinți va avea de furcă ...
RăspundețiȘtergere