Apar în ultima vreme tot
mai multe articole pe tema educației. Faptul este foarte încurajator deoarece
indică un interes tot mai mare pentru acest subiect. Astfel, crește
diversitatea ideilor și se creează șanse în plus ca lucrurile să se
îmbunătățească.
Am remarcat în textele
publicate frecvența ridicată a unor cuvinte cum ar fi ”trebuie”, ”ar trebui” sau
cel puțin ideea că s-ar impune să se facă anumite lucruri de către cineva. Acest
fapt mi-a adus în minte un citat din ”Principele” de Niccolo Machiavelli: ”Într-adevăr,
deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc și felul în
care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce
este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung oamenii la
pieire decât cum să izbutească”.
Am un prieten care nu
suportă cuvântul ”trebuie”. Dacă îl folosesc în prezența lui îmi aduce aminte
prompt că, de fapt, nu trebuie (desigur, e vorba de aspecte mai degrabă logice
decât fiziologice). De fiecare dată constat că nu pot să demonstrez necesitatea
lui ”trebuie” și că el are dreptate. Când afirmăm că cutare persoană
(altcineva!) ”ar trebui” să facă un anumit lucru este ca și cum am încerca să
controlăm ceva ce nu poate fi de fapt controlat. Seamănă cu o situație utopică,
în care toți cei vizați s-ar comporta așa cum (credem noi că) ”ar trebui” – un
fel de dictatură perfectă menită să ducă la o stare ideală.
Cele mai multe dintre ideile
exprimate de autorii diferitelor articole despre educație (care ar
trebui să se aplice în scopul îmbunătățirii stării actuale) sunt
într-adevăr cu sens și de bun simț. Totuși, paradoxal, faptul că ceva, de bun
simț, ar trebui făcut este deseori irelevant în practică. Din contră, ceea ce
contează mai mult este să înțelegem de ce lucrurile sunt așa cum sunt.
De exemplu, este de bun
simț că ”elevii/studenții ar trebui să nu copieze/plagieze”. Dar este practic
irelevant să repetăm asta. Mai relevant este să ne întrebăm de ce o fac, să
investigăm mecanismele care duc la acest tip de comportament și să stabilim cât
este de răspândită această practică. Este de bun simț că un demnitar care a
plagiat ”trebuie să demisioneze”. Dar, ceea ce contează în practică este ce se
întâmplă dacă nu o face, care sunt mecanismele care îl
protejează pe cel care alege un comportament neonest. Este de bun simț că
profesorul ”trebuie să caute în permanență să-și dezvolte competențele
profesionale și pedagogice”. Este încă un exemplu de afirmație gratuită.
Întrebarea este ce îi motivează pe profesorii actuali să depună un asemenea
efort și câți sunt interesați să îl facă efectiv. Nu în ultimul rând este
evident că universitarii ”ar trebui să publice preponderent cărți și articole
de înaltă calitate”. Dar nici asta nu are importanță. Important este ce procent
din lucrările actuale sunt într-adevăr de calitate ridicată și care sunt
mecanismele care duc la apariția unui număr mare de contra-exemple.
Cuvântul ”trebuie” ar
trebui folosit având conștiința modului în care acesta ne poate influența
negativ gândirea. Problema cuvântului ”trebuie” este că ne conduce (pe
nesimțite) spre o perspectivă superficială și limitată. În primul rând, acest
cuvânt introduce ipoteza tacită că oamenii iau decizii raționale, pe baza unor
argumente, principii și imperative logice. Or, în realitate, s-a demonstrat că
nu este deloc așa. Din contră, de regulă, oamenii declară principii pentru a
justifica ulterior o acțiune luată din alte considerente, mult mai obscure. Apoi,
atunci când lucrurile nu se întâmplă ”așa cum trebuie” ne simțim frustrați și nefericiți.
Aceste stări nu ajută la rezolvarea problemelor – din contră. Altă problemă a cuvântului ”trebuie” este
abordarea implicit centralizată: lucrurile funcționează bine dacă toți (sau
măcar majoritatea) procedează ”cum trebuie”. Realitatea este însă că sistemul
educațional nu este o mașinărie complicată dotată cu un sistem de control
centralizat. Este mai degrabă un sistem complex, compus din actori/agenți care
posedă un anumit grad de autonomie, adică au libertatea de a lua
decizii locale, implicit de a face și ceea ce ”nu trebuie”. Esențial într-un
astfel de sistem este să înțelegem ce opțiuni au la dispoziție
și cum iau decizii diferiții actori implicați, în condițiile
date. Dacă înțelegem aceste două aspecte putem descrie, cel puțin aproximativ,
dinamica sistemului (eventual chiar printr-o simulare computațională). Doar
dacă avem o înțelegere suficient de clară a problemei (și un model adecvat)
putem începe să gândim moduri de a interveni pentru a obține rezultatul dorit.
Astfel, cred că ar fi
util să ne concentrăm mai mult pe studii care să scoată la iveală starea
actuală reală a sistemului de educație, din diferite puncte de vedere. Motivația actorilor
implicați (exemple pot fi găsite aici și aici) și regulile nescrise, cutumele din
sistem sunt aspecte esențiale. Tentația
de a trișa și condițiile care favorizează acest tip de comportament sunt
alte aspecte ce merită analizate cu atenție (a se vedea și evenimentele recente
din industria auto). O mai mare importanță cred că merită acordată identității, (in)disponibilității de a coopera precum și culturii
organizaționale defectuoase. Aș mai adăuga aici și două publicații personale în
legătură cu felul în care Teoria Jocurilor ne poate ajuta să înțelegem mai bine
sistemele sociale: o lucrare despre dinamica onestității și
alta despre modele
de tip joc aplicate la sistemul educațional românesc. Cred
că o mai mare implicare a psihologilor, sociologilor și specialiștilor în politici
publice ar fi necesară.
