Vă puteţi imagina un
profesor care să pună în discuţie însăşi autoritatea absolută a poziţiei de
profesor? Şi totuşi, onestă este atitudinea socratică - aceea de căutător al
adevărului: „ştiu că nu ştiu”. Din contră, profesorul clasic tinde a fi o
autoritate perfectă, o imagine rigidă, finalizată. El deţine adevărul şi
controlează clasa. Însă, tot din acest motiv, el este, mai mult sau mai puţin
conştient, interesat să inhibe
pornirea firească a elevilor/studenţilor de a pune întrebări. Întrebările i-ar
putea știrbi autoritatea. Ridiculizarea sau bruscarea elevului care
pune întrebări („nici atâta nu ştii?”), ameninţarea celui care ar îndrăzni să
aibă cea mai mică observaţie, penalizarea drastică a erorilor ignorând
potenţialul lor pozitiv sau chiar inducerea unei stări generale de apatie sunt
doar câteva dintre tehnicile profesorului „perfect”, autoritar. O astfel de
atitudine trădează de multe ori încercarea de a ascunde propriile limitări, comoditatea
de a nu ține pasul cu dezvoltarea științelor și cu noile idei, refuzul de a
învăța (paradoxal pentru lumea educației) și de a evolua.
Un profesor de tip
socratic încurajează exprimarea întrebărilor şi a părerilor diferite, de preferință
inteligent argumentate. Un astfel de profesor învață practic în permanență
pentru că descoperă idei noi interacționând cu elevii cărora le stimulează
independența în gândire. În „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, K.R. Popper
afirmă: „…secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic;
este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se
dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul
autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care
receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur
mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se
îndoiesc…”. Semnificativă mi se pare şi cartea lui I. Asimov „Eu, robotul”, în
care detectivul care investighează o crimă nu poate avansa până când nu formulează
întrebarea potrivită (”and that is the
right question!”). Într-adevăr, instrumentul principal al investigării
critice este întrebarea. Căci o întrebare bine formulată ne conduce
ea însăşi spre răspuns.
Ce înseamnă de fapt
„gândire critică”? În primul rând este vorba de o anumită atitudine.
Popper propune conceptul de raţionalism critic care presupune
o atitudine de tipul: „eu mă pot înșela,
tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim
drumul spre adevăr”. Această atitudine este perfect compatibilă cu poziţia
socratică şi cu onestitatea intelectuală.
Gândirea critică nu trebuie confundată cu acea formă uzuală și facilă a
criticii, în fond profund opusă gândirii critice, manifestată ca atac la
persoană și bazată pe exagerarea voită sau chiar răutăcioasă a unor defecte. O
regulă pentru a evita confuzia între forma pozitivă și cea negativă a criticii
este să evităm total atacul la persoană. Soluția este în fond simplă (deși
dificil de aplicat în practică din cauza naturii umane): să discutăm strict la
nivel de idei, nu de persoane. O poziție critică poate fi
exprimată, de exemplu, într-o formă pozitivă: ca alternativă propusă sub formă
de întrebare, alternativă care ar putea aduce nişte eventuale avantaje. De
altfel, cartea „Despre idei şi blocaje” a lui H.R. Patapievici prezintă o serie
de principii pe care se poate baza un dialog civilizat, constructiv.
Edward de Bono, inventatorul noţiunii de „gândire laterală”, consideră că
modelul educaţional occidental este unul de tip conflictual din motiv că la
originile sale s-ar afla nici mai mult nici mai puțin decât Inchiziţia. Astfel,
strategia de atac împotriva ereticilor a devenit o bază a dialecticii
occidentale. Dacă o persoană propune o teză din care 90% sunt idei valide şi
10% ”erezii”, atunci tehnica este focalizarea atacului strict pe partea
criticabilă de 10%. Scopul este de a demonstra că persoana în
cauză este un „eretic”. Dar, cum un eretic emite erezii, rezultă că teza sa
este 100% o erezie și trebuie respinsă în totalitate. Deşi absurd din punct de
vedere logic, în ochii publicului aşa ceva poate părea foarte convingător.
Desigur, demersul sofistic exista încă cu mult înaintea Inchiziţiei.
Politicieni care îşi demonizează adversarii împreună cu toate ideile lor în
bloc au existat întotdeauna. Pentru cei interesați, Schopenhauer prezintă în
„Arta de a avea întotdeauna dreptate” o serie de tehnici de persuasiune
sofistice. Sunt ilustrări ale modului în care critica (subtilă) poate avea
utilizări nocive, mai ales dacă lipseşte onestitatea şi buna credinţă.
E. de Bono reuşeşte să aplice cu succes acel principiu al lui Einstein conform
căruia ”o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de abstractizare care
a generat-o”. Astfel, el îşi deduce metoda tocmai din analiza funcţionării
minţii umane: analizează construirea tiparelor mentale, focalizarea atenţiei
precum şi modul în care suntem afectaţi de obişnuinţă şi de ordinea primirii
unor stimuli exteriori. Un principiu de bază al gândirii laterale este că orice
mod de a privi un lucru (şi deci orice convingere) este doar unul dintre diferitele moduri
posibile (de regulă o infinitate) în care se poate privi acel lucru. Un alt
principiu este că atenţia şi percepţia noastră sunt în mod natural limitate.
Din această cauză nu putem percepe decât o zonă îngustă din realitate la un
moment dat. Soluţia este să explorăm un anumit aspect din diferite puncte de
vedere (de ex. mai întâi logic, apoi moral, apoi estetic, apoi social, etc.) –
ceea ce E. de Bono numește ”tehnica pălăriilor gânditoare”. Este de asemenea
util să solicităm şi părerile altor persoane care, în mod necesar, au puncte de
vedere diferite. Descrieri ale diferitelor tehnici de gândire pot fi găsite în
cărţile “Gândirea laterală” şi “Cursul de gândire al lui Edward de Bono”. În
orice caz, ideea gândirii laterale nu este de a înlocui gândirea critică ci de
a o completa acolo unde aceasta îşi atinge limitele.
Din păcate, la noi, chiar
şi în mediul academic, se dovedeşte a fi foarte dificil de stabilit un dialog
onest, deschis și productiv. Printre cauzele de fond se numără: blazarea și
indiferența față de problemele de fond ale educației (se insistă doar pe problemele
administrativ-birocratice), lașitatea și obediența exagerată în fața șefilor (ca
efect al educației ”epocii de aur” dar mai ales al mecanismului de selecție/promovare),
cutuma de a nu aborda franc problemele, orgoliile hipertrofiate și deci hipersensibile
(trădând în fond o nesiguranță de sine), inteligența deosebită în
auto-manipulare și auto-justificare (retorica în sprijinul bias-ului de
confirmare) și mai ales perpetuarea unor modele autoritariste și
a unei culturi organizaționale ineficiente. Un efect puternic de inhibare îl
are şi deprinderea penalizării drastice a erorilor, inclusiv blamarea celui
care cade în eroare.
Revenind la aspectele
constructive, merită insistat asupra faptului că formularea de întrebări
reprezintă tehnica de bază a gândirii critice. Spre exemplu, D. Rowntree
prezintă o serie de tehnici eficiente de studiu precum şi de concepere a unei
lucrări personale în cartea sa „Învaţă cum să înveţi”. Accentul se pune pe
înţelegere şi nu pe memorarea mecanică. De asemenea, există numeroase alte
surse bibliografice de interes pe aceasta temă (destul de puţin cunoscute
printre profesori) dintre care aş mai aminti aici “Tehnica învăţării
eficiente”, autor S. E. Bernat și ”Gândirea laterală și scrisul creativ” de V.
Flueraș.
Cu toată eficienţa lor,
tehnicile de gândire critică, deşi necesare, nu sunt şi suficiente. Edward de
Bono a studiat problema limitelor demersului ştiinţific critic şi a ajuns la
concluzia că acesta poate fi viciat de lipsa de obiectivitate în analiza
informaţiilor noi. Există riscul de a interpreta subiectiv noile informaţii:
anume doar prin prisma vechilor modele sau teorii. Acest lucru duce de fapt la
întărirea vechilor modele/teorii şi astfel la împiedicarea emergenţei celor
noi. Soluţia ar putea veni din partea intuiţiei. Însă tot ce ţine de
creativitate, intuiţie şi talent sunt aspecte oarecum dificil de controlat.
Pentru aceste aspecte se poate descrie cu precizie doar rezultatul,
nu şi procesul.
E. de Bono vine în
întâmpinarea acestei probleme propunând conceptul de „gândire laterală”, care
este complementară celei tradiţionale numită de el „gândire verticală”.
Gândirea verticală corespunde unei explorări în profunzime, unde fiecare pas
trebuie să fie neapărat unul corect. Gândirea laterală nu se limitează la a
urma strict doar paşi „corecţi” formal ci vizează numai corectitudinea rezultatului
final. Gândirea laterală corespunde unei explorări în lărgime, unei căutări de
căi alternative, incluzând faze cvasi-haotice. Gândirea laterală este
non-conflictuală, implică toleranţă şi deschidere. Cel mai important este
faptul că se propune un proces și o serie de metode
concrete (de ex. ”brainstorming”, ”baloane logice”, ”scriere liberă”, ”cuvântul
PO”, etc.) prin care putem deveni efectiv mai creativi.
Oricât de simple şi
cunoscute ar putea părea unora aceste teorii, secretul constă de fapt în aplicarea
lor practică: aceasta nu este defel o banalitate. La ora actuală, cei care
aplică astfel de tehnici de dezvoltarea gândirii în educaţie par a fi mai
degrabă excepţii. Ar fi foarte necesare cursuri dedicate metodologiei învăţării
şi dezvoltării gândirii - a învăța cum să înveți. Pentru aceasta însă este
necesar să depășim paradigma autoritaristă de care se pare că suntem foarte de
atașați (și care poate fi ușor deturnată pentru a proteja impostura) şi să
furnizăm elevilor şi studenţilor instrumente de gândire critică şi creativă.
Acest text reprezintă o versiune revizuită a articolului ”Critică şi
creativitate în educaţia şcolară” publicat în 2012 în Dilema Veche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu