Viziune


Viziunea: o rețea de minți umane este superioară unei minți individuale, oricât de strălucită ar fi aceasta. O astfel de rețea de minți poate produce o rețea de idei de un real impact social.

Principiul acestui blog respectă ideea de raționalism critic inspirată din filozofia lui K.R. Popper, adică: "eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr".

Crezul din spatele acestui blog este acela că ideile și faptele trebuie judecate distinct de persoane, pentru ca ego-urile să nu interfereze cu demersul rațional sănătos şi să nu influențeze scopul căutării adevărului.

Regulile minimale ale dialogului intelectual: diversitatea punctelor de vedere bine argumentate este încurajată. Critica inteligentă faţă de fapte și idei este binevenită. Se va evita însă cu grijă critica sau chiar lauda persoanelor, oricine ar fi acestea.

Inspiraţia artistică cea mai potrivită pentru viziunea acestui blog consider că o oferă lucrarea lui J.S.Bach „Variaţiunile Goldberg”.

miercuri, 10 februarie 2016

Despre necesitatea introducerii gândirii critice şi creative în educaţie

Vă puteţi imagina un profesor care să pună în discuţie însăşi autoritatea absolută a poziţiei de profesor? Şi totuşi, onestă este atitudinea socratică - aceea de căutător al adevărului: „ştiu că nu ştiu”. Din contră, profesorul clasic tinde a fi o autoritate perfectă, o imagine rigidă, finalizată. El deţine adevărul şi controlează clasa. Însă, tot din acest motiv, el este, mai mult sau mai puţin conştient, interesat să inhibe pornirea firească a elevilor/studenţilor de a pune întrebări. Întrebările i-ar putea știrbi autoritatea. Ridiculizarea sau bruscarea elevului care pune întrebări („nici atâta nu ştii?”), ameninţarea celui care ar îndrăzni să aibă cea mai mică observaţie, penalizarea drastică a erorilor ignorând potenţialul lor pozitiv sau chiar inducerea unei stări generale de apatie sunt doar câteva dintre tehnicile profesorului „perfect”, autoritar. O astfel de atitudine trădează de multe ori încercarea de a ascunde propriile limitări, comoditatea de a nu ține pasul cu dezvoltarea științelor și cu noile idei, refuzul de a învăța (paradoxal pentru lumea educației) și de a evolua.

Un profesor de tip socratic încurajează exprimarea întrebărilor şi a părerilor diferite, de preferință inteligent argumentate. Un astfel de profesor învață practic în permanență pentru că descoperă idei noi interacționând cu elevii cărora le stimulează independența în gândire. În „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, K.R. Popper afirmă: „…secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc…”. Semnificativă mi se pare şi cartea lui I. Asimov „Eu, robotul”, în care detectivul care investighează o crimă nu poate avansa până când nu formulează întrebarea potrivită (”and that is the right question!”). Într-adevăr, instrumentul principal al investigării critice este întrebarea. Căci o întrebare bine formulată ne conduce ea însăşi spre răspuns.

Ce înseamnă de fapt „gândire critică”? În primul rând este vorba de o anumită atitudine. Popper propune conceptul de raţionalism critic care presupune o atitudine de tipul: „eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”. Această atitudine este perfect compatibilă cu poziţia socratică şi cu onestitatea intelectuală.

Gândirea critică nu trebuie confundată cu acea formă uzuală și facilă a criticii, în fond profund opusă gândirii critice, manifestată ca atac la persoană și bazată pe exagerarea voită sau chiar răutăcioasă a unor defecte. O regulă pentru a evita confuzia între forma pozitivă și cea negativă a criticii este să evităm total atacul la persoană. Soluția este în fond simplă (deși dificil de aplicat în practică din cauza naturii umane): să discutăm strict la nivel de idei, nu de persoane. O poziție critică poate fi exprimată, de exemplu, într-o formă pozitivă: ca alternativă propusă sub formă de întrebare, alternativă care ar putea aduce nişte eventuale avantaje. De altfel, cartea „Despre idei şi blocaje” a lui H.R. Patapievici prezintă o serie de principii pe care se poate baza un dialog civilizat, constructiv.

Edward de Bono, inventatorul noţiunii de „gândire laterală”, consideră că modelul educaţional occidental este unul de tip conflictual din motiv că la originile sale s-ar afla nici mai mult nici mai puțin decât Inchiziţia. Astfel, strategia de atac împotriva ereticilor a devenit o bază a dialecticii occidentale. Dacă o persoană propune o teză din care 90% sunt idei valide şi 10% ”erezii”, atunci tehnica este focalizarea atacului strict pe partea criticabilă de 10%. Scopul este de a demonstra că persoana în cauză este un „eretic”. Dar, cum un eretic emite erezii, rezultă că teza sa este 100% o erezie și trebuie respinsă în totalitate. Deşi absurd din punct de vedere logic, în ochii publicului aşa ceva poate părea foarte convingător. Desigur, demersul sofistic exista încă cu mult înaintea Inchiziţiei. Politicieni care îşi demonizează adversarii împreună cu toate ideile lor în bloc au existat întotdeauna. Pentru cei interesați, Schopenhauer prezintă în „Arta de a avea întotdeauna dreptate” o serie de tehnici de persuasiune sofistice. Sunt ilustrări ale modului în care critica (subtilă) poate avea utilizări nocive, mai ales dacă lipseşte onestitatea şi buna credinţă.


E. de Bono reuşeşte să aplice cu succes acel principiu al lui Einstein conform căruia ”o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de abstractizare care a generat-o”. Astfel, el îşi deduce metoda tocmai din analiza funcţionării minţii umane: analizează construirea tiparelor mentale, focalizarea atenţiei precum şi modul în care suntem afectaţi de obişnuinţă şi de ordinea primirii unor stimuli exteriori. Un principiu de bază al gândirii laterale este că orice mod de a privi un lucru (şi deci orice convingere) este doar unul dintre diferitele moduri posibile (de regulă o infinitate) în care se poate privi acel lucru. Un alt principiu este că atenţia şi percepţia noastră sunt în mod natural limitate. Din această cauză nu putem percepe decât o zonă îngustă din realitate la un moment dat. Soluţia este să explorăm un anumit aspect din diferite puncte de vedere (de ex. mai întâi logic, apoi moral, apoi estetic, apoi social, etc.) – ceea ce E. de Bono numește ”tehnica pălăriilor gânditoare”. Este de asemenea util să solicităm şi părerile altor persoane care, în mod necesar, au puncte de vedere diferite. Descrieri ale diferitelor tehnici de gândire pot fi găsite în cărţile “Gândirea laterală” şi “Cursul de gândire al lui Edward de Bono”. În orice caz, ideea gândirii laterale nu este de a înlocui gândirea critică ci de a o completa acolo unde aceasta îşi atinge limitele.


Din păcate, la noi, chiar şi în mediul academic, se dovedeşte a fi foarte dificil de stabilit un dialog onest, deschis și productiv. Printre cauzele de fond se numără: blazarea și indiferența față de problemele de fond ale educației (se insistă doar pe problemele administrativ-birocratice), lașitatea și obediența exagerată în fața șefilor (ca efect al educației ”epocii de aur” dar mai ales al mecanismului de selecție/promovare), cutuma de a nu aborda franc problemele, orgoliile hipertrofiate și deci hipersensibile (trădând în fond o nesiguranță de sine), inteligența deosebită în auto-manipulare și auto-justificare (retorica în sprijinul bias-ului de confirmare) și mai ales perpetuarea unor modele autoritariste și a unei culturi organizaționale ineficiente. Un efect puternic de inhibare îl are şi deprinderea penalizării drastice a erorilor, inclusiv blamarea celui care cade în eroare.

Revenind la aspectele constructive, merită insistat asupra faptului că formularea de întrebări reprezintă tehnica de bază a gândirii critice. Spre exemplu, D. Rowntree prezintă o serie de tehnici eficiente de studiu precum şi de concepere a unei lucrări personale în cartea sa „Învaţă cum să înveţi”. Accentul se pune pe înţelegere şi nu pe memorarea mecanică. De asemenea, există numeroase alte surse bibliografice de interes pe aceasta temă (destul de puţin cunoscute printre profesori) dintre care aş mai aminti aici “Tehnica învăţării eficiente”, autor S. E. Bernat și ”Gândirea laterală și scrisul creativ” de V. Flueraș.

Cu toată eficienţa lor, tehnicile de gândire critică, deşi necesare, nu sunt şi suficiente. Edward de Bono a studiat problema limitelor demersului ştiinţific critic şi a ajuns la concluzia că acesta poate fi viciat de lipsa de obiectivitate în analiza informaţiilor noi. Există riscul de a interpreta subiectiv noile informaţii: anume doar prin prisma vechilor modele sau teorii. Acest lucru duce de fapt la întărirea vechilor modele/teorii şi astfel la împiedicarea emergenţei celor noi. Soluţia ar putea veni din partea intuiţiei. Însă tot ce ţine de creativitate, intuiţie şi talent sunt aspecte oarecum dificil de controlat. Pentru aceste aspecte se poate descrie cu precizie doar rezultatul, nu şi procesul.

E. de Bono vine în întâmpinarea acestei probleme propunând conceptul de „gândire laterală”, care este complementară celei tradiţionale numită de el „gândire verticală”. Gândirea verticală corespunde unei explorări în profunzime, unde fiecare pas trebuie să fie neapărat unul corect. Gândirea laterală nu se limitează la a urma strict doar paşi „corecţi” formal ci vizează numai corectitudinea rezultatului final. Gândirea laterală corespunde unei explorări în lărgime, unei căutări de căi alternative, incluzând faze cvasi-haotice. Gândirea laterală este non-conflictuală, implică toleranţă şi deschidere. Cel mai important este faptul că se propune un proces și o serie de metode concrete (de ex. ”brainstorming”, ”baloane logice”, ”scriere liberă”, ”cuvântul PO”, etc.) prin care putem deveni efectiv mai creativi.

Oricât de simple şi cunoscute ar putea părea unora aceste teorii, secretul constă de fapt în aplicarea lor practică: aceasta nu este defel o banalitate. La ora actuală, cei care aplică astfel de tehnici de dezvoltarea gândirii în educaţie par a fi mai degrabă excepţii. Ar fi foarte necesare cursuri dedicate metodologiei învăţării şi dezvoltării gândirii - a învăța cum să înveți. Pentru aceasta însă este necesar să depășim paradigma autoritaristă de care se pare că suntem foarte de atașați (și care poate fi ușor deturnată pentru a proteja impostura) şi să furnizăm elevilor şi studenţilor instrumente de gândire critică şi creativă.

Acest text reprezintă o versiune revizuită a articolului ”Critică şi creativitate în educaţia şcolară” publicat în 2012 în Dilema Veche.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu