Critica pedagogică

În urma unei discuții despre ideea de critică cineva mi-a atras atenția că gândirea critică nu trebuie confundată cu critica în sens comun. Iar dacă insistăm totuși să criticăm atunci ar trebui să o facem neapărat în mod constructiv. M-am declarat total de acord, subliniind că, gândirea critică, din rațiuni practice, prefer să o reduc la un singur aspect: capacitatea de a formula întrebări. Astfel, pentru a fi consecvent, mi-am pus două întrebări simple: prin ce diferă critica pozitivă/constructivă de cea negativă/distructivă? Este într-adevăr caracterul constructiv/pozitiv un atribut al criticii?

Să presupunem că oamenii sunt ființe pur raționale, complet detașate de ego-ul lor, având ca scop unic aflarea adevărului. Ce ar reprezenta pentru astfel de ființe ideale (adică simplificate) o critică distructivă? Orice afirmație critică a unui individ A către un individ B nu ar face decât să aducă o informație în plus, validă sau invalidă. B poate folosi sau nu informația primită. De fapt, din afirmația critică, B ar putea afla cum gândește A chiar dacă, aparent, critica se referă la B. Într-o astfel de lume nu ar putea exista critică distructivă. Critica ar putea fi cel mult ineficientă din punct de vedere al progresului în aflarea adevărului. Dar, chiar și în lumea reală, nu îmi pot imagina un om înțelept care, auzind în particular o critică adresată lui, ar putea să sufere vre-un efect negativ. De asemenea, dacă un dialog se poartă strict la nivel de idei (fapte, atitudini, comportamente), din nou este un nonsens să vorbim despre critică constructivă sau distructivă. Deci caracterul distructiv sau constructiv nu este de fapt un atribut al criticii.

Cu toate astea, bunul nostru simț insistă că există totuși critică distructivă. De fapt, totul se datorează existenței ego-ului și a felului în care acesta se raportează la alte ego-uri, respectiv la mediul social. Bunăoară, a spune în public un adevăr despre cineva poate fi distructiv la adresa imaginii respectivului. Apoi, felul în care o persoană primește o critică depinde în mult mai mare măsură de gândirea acelei persoane decât de justețea sau injustețea criticii. În viața reală, voința de putere (a se vedea Nietzsche) este mult mai importantă decât căutarea adevărului. Caracterul constructiv sau distructiv este de fapt o interpretare pur personală. Corect ar fi să vorbim despre critică ce poate fi interpretată distructiv sau care poate avea un efect distructiv asupra imaginii unei persoane, într-un context particular dat. Normele culturale, educația persoanei și nivelul său spiritual determină de fapt caracterul și efectul criticii asupra sa.

Pentru evitarea ambiguității, aș propune să înlocuim termenul de ”critică constructivă” cu cel de ”critică pedagogică” (respectiv ”ne-pedagogică” în loc de ”distructivă”). Astfel, chiar din formulare, vom știi că este vorba despre adaptarea criticii la o anumită persoană sau grup de persoane aflate într-un anumit context cultural și social. A alege o formă pedagogică presupune a da criticii acea exprimare care să permită persoanei vizate să poată învăța ceva, să progreseze (ceea ce este dificil/riscant deoarece s-ar putea să nu cunoaștem bine persoana). 

Din fericire, în practică nu avem nevoie de toată această teorie ci este suficient să respectăm pur și simplu principiile dialogului civilizat  (vezi Patapievici, ”Idei & blocaje”). 

(text reluat)

Dascălul, nu materia predată, sfințește educația

Deși am afirmat în textul precedent că nu doresc să discut despre partea cu predarea religiei în școli, simt nevoia să fac totuși un comentariu. Această nevoie are legătură și cu conștiința faptului că abordarea pur rațională (de ex. gândirea critică) este limitată prin însăși natura sa. Valorile umane nu pot fi fundamentate doar pe rațiune. Cu prilejul sărbătorilor de Paște am (re)luat cartea "Parabolele lui Iisus” de Andrei Pleșu și am citit câteva rânduri. Mi se pare foarte bine scrisă. Dacă prin predarea religiei în școli înțelegem genul de analize și discuții precum cele din această carte atunci cred că ora de religie este foarte binevenită. Ca elev mi-ar fi plăcut să am o astfel de materie predată de un astfel de profesor. De asemenea, mi-ar fi plăcut să studiez comparativ diferite religii dintr-o perspectivă filozofică. Dar mă întreb: câți profesori de religie sunt capabili de așa ceva? Una dintre întrebările de pe forumul Dilemei Vechi a fost: putem fi de acord în principiu cu ora de religie și totodată în dezacord cu felul în care se susține practic aceasta? Să reținem deocamdată întrebarea și să analizăm un exemplu din alt domeniu.

Am urmărit recent o emisiune care avea ca invitat un eminent profesor de matematică. Am reținut trei calități esențiale pe care un bun profesor ar trebui să le aibă: o cultură vastă care trece dincolo de domeniul său de expertiză, plăcerea de a învăța toată viața respectiv o bună comunicare cu elevii/studenții. Educația fiind un domeniu al relațiilor interumane profesorul trebuie sa fie mai întâi un exemplu ca om și apoi ca expert pe un anumit domeniu. Pe scurt: omul, nu materia predată, sfințește locul! Oare câți profesori posedă toate cele trei calități esențiale amintite mai sus? Daca am descoperi că, de exemplu, 95% nu satisfac cerințele unui profesor bun ar rezulta de aici că trebuie să punem în discuție și utilitatea materiei respective? Ce este preferabil: un lucru făcut slab-mediocru sau să nu fie făcut deloc? Un lucru făcut prost poate avea efectul contrar, poate demotiva sau poate fi pur și simplu o pierdere de vreme. Pe de altă parte, puțin (sau prea mult care înseamnă de fapt tot puțin ca efect/impact) și prost este totuși mai mult decât nimic. Nu cred într-o teorie care să dea un răspuns general valabil la o astfel de întrebare (deși efectul introducerii/eliminării unei materii într-un anumit context s-ar putea analiza statistic). Cred că răspunsul diferă de la caz la caz, unde prin „caz” înțeleg orice combinație posibilă a celor trei elemente: materia predată, profesorul respectiv elevul.

Revenind la chestiunea materiei „religie”, aceasta, spre deosebire de matematică, mai introduce un aspect foarte sensibil: latura dogmatică. Pe de o parte orice om are nevoie să creadă (de exemplu: că lumea are un sens, că merită să cauți adevărul, ca oamenii trebuie să aibă drepturi egale, că există ființe supranaturale, etc.). Pe de altă parte, fundamentalismul (inutil să mai reamintim nenumăratele masacre care au avut și încă au loc în numele religiei) și dogma utilizată ca instrument de manipulare (vezi „Legenda Marelui Inchizitor”) sunt exemple clare de utilizare negativa a religiei. Se pare că atât Dumnezeu cât și diavolul își dispută dreptul asupra religiei. Nu cred că este posibilă o teorie a „religiei bune” ca materie în sine, independentă de om. Doar propriul discernământ poate înclina balanța într-o parte sau alta. Bun și rău este și faptul că, așa cum arată studiile despre psihologia poporului român (vezi C.R-Motru, D.Drăghicescu și mai recent D.David), mulți români tind să aibă o atitudine religioasă superficială, de fațadă – mai degrabă o formă de conformism social decât de simțire adâncă (un aspect pozitiv este, de exemplu, riscul mai scăzut de fundamentalism și atitudini religioase extremiste). Astfel, dacă ar trebui să trag o concluzie aș spune că, faptul că există materia „religie” în programa școlară este un lucru și bun și rău - depinde de calitatea umană a profesorului. Această constatare conduce la ideea că esențiale în educație sunt criteriile de selecție ale dascălilor și mai puțin ce materii se studiază, cu atât mai mult cu cât abordările inter și trans-disciplinare pun în discuție tocmai modul artificial în care sunt separate disciplinele cunoașterii.

Decât să ne întrebăm dacă religia își are locul în școli ar putea fi mai inteligent să ne întrebăm dacă, indiferent de materia predată, sistemul actual este capabil să atragă cei mai buni dascăli sau din contră, tinde să îi îndepărteze.

Prostia din spatele criticii

Subiectul articolului publicat de domnul Andrei Pleșu, ”A fi contra”, mi se pare incitant așa că vă rog să-mi permiteți să-mi dau cu părerea în mod critic și spontan. Cred că există o diferență fundamentală între a lăuda/critica pe cineva și a lăuda/critica ceva. În primul caz este vorba de a judeca o persoană – un gest destul de riscant. În ultimul caz este vorba de a judeca un fapt sau o idee – un lucru mult mai rezonabil. Paradoxal, mulți se pricep să judece persoane și foarte puțini sunt capabili să discute doar la nivel de idei. Dacă am fi ființe pur raționale, care analizează doar idei, atunci nu sunt convins că între laudă și critică ar trebui să facem mare diferență. Dar, din moment ce suntem ființe preponderent emoționale, critica este asociată cu agresiunea iar lauda cu încurajarea persoanei (ideea trece adesea neobservată). Rezultă că, în practică, este mult mai riscant să criticăm pentru că lezăm stima de sine a persoanei. În acest context, sunt de acord că a critica ar trebui să implice o mult mai mare responsabilitate. Excepție face cazul omului înțelept pe care, teoretic, critica nu îl atinge semnificativ la nivel emoțional. De altfel, cine vorbește despre tine vorbește despre el (cum bine spunea Osho) iar o critică nedreaptă este în fond o laudă ascunsă (cum bine spunea N.Taleb).

În legătură cu autoritatea și cunoașterea temeinică, din păcate funcționează binecunoscutul efect Dunning–Kruger: ignorantul suferă de o superioritate iluzorie iar cel foarte competent tinde să se îndoiască de sine și să creadă că ceea ce el face cu ușurință poate să facă și altul. Fiecare cu limitarea lui. De aici rezultă că cei mai vocali și lipsiți de dileme ar trebui să fie tocmai cei mai ignoranți. Poate un înțelept (de exemplu domnul Pleșu prin articolul său) să schimbe lucrurile dacă pune în discuție problema? Greu de crezut. O întrebare mai bună este dacă societatea posedă mecanismele necesare pentru a acorda locul cuvenit ignorantului vocal. Dacă acesta ajunge mare politician sau lider de opinie atunci avem într-adevăr o problemă gravă. Dar ce altceva înseamnă rating-ul mare al unor emisiuni televizate în care abundă ignoranții vocali decât tocmai eșecul societății în fața asaltului prostiei sigure de sine? De ce tindem să dăm crezare politicienilor guralivi și agresivi? Mă tem că problema e prea complicată pentru a fi discutată aici dar merită meditat asupra ei.

Dacă până în acest punct am fost mai degrabă de acord cu domnul Pleșu, următorul paragraf îmi ridică serioase semne de întrebare: ”Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conştiinţe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare”. Spiritul critic este descris aici ca fiind ceva ce implică puternic și partea emoțională: ”bucurie”, ”asprime”, ”vervă demolatoare”. Ca să știm despre ce vorbim este foarte important să definim clar termenii. Astfel, dacă ne uităm în DEX găsim: ”a critica - a dezvălui lipsurile, greșelile, defectele unor persoane, ale unei opere, ale unor stări de lucruri (arătând cauzele și indicând mijloacele de îndreptare); a aprecia valoare etica, artistică etc. a unei opere; a arăta cu răutate (sau cu exagerare) părțile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane”. Din nou regăsim elemente care țin de partea emoțională. Ideile faptele și persoanele sunt tratate de-a valma. Din contră, la K.R.Popper găsim cu totul altceva: “secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc”. Tot Popper mai introduce și termenul de ”raționalism critic” care presupune o atitudine de tipul: “eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”. Despre care ”spirit critic” vorbim atunci? Oare nu e cam mult să numim ”spirit” ceva ce este în fond o formă a prostiei: critica distructivă adresată persoanei? Poate doar dacă vorbim despre ”spiritul” ignorantului.

În fine, acest articol îmi oferă un bun pretext pentru a sublinia încă odată diferența radicală dintre gândirea critică (despre care am scris cu alte ocazii) și critica ca atac la persoană (îmi pare rău dar nu o pot numi ”spirit critic”) care este în opinia mea o manifestare a prostiei în perfect acord cu efectul Dunning–Kruger amintit anterior. Nu voi comenta restul articolului deoarece chestiunea predării religiei în școli mă cam depășește. Dar sper ca într-o zi, în loc de oportunitatea orei de religie să discutăm despre necesitatea orei de dezvoltare a gândirii critice și creative înțelese în sensul lor constructiv, adică legate mai degrabă de rațiune și idei decât de persoane și ego-uri. Ar putea fi un mod de a ne mai distanța puțin de auto-suficienta ignoranță.