Aplicarea unei
viziuni mecaniciste asupra mediului academic conduce la o problemă foarte
dificilă: a identifica și cuantifica esențialul legat de ceea
ce produce acest mediu. Mediul academic nu este o mașinărie complicată
pe care să o putem gestiona prin mecanisme clasice de control în buclă
închisă (măsurăm performanța, aplicăm corecții apoi vedem dacă s-a
îmbunătățit performanța și astfel bucla se închide). Este mai degrabă un
sistem complex în care actorii (minister, inspectori, manageri, profesori, cercetători, părinți,
elevi, studenți) posedă o anumită autonomie. Rezultatul global al
sistemului emerge din acțiunile
individuale cvasi-haotice ale acestor actori așa cum proprietățile macroscopice
ale unui gaz emerg din mișcările browniene ale moleculelor sale
microscopice. Modelul de management al unui sistem academic ar trebui să
țină cont de acest aspect. De aici decurge necesitatea unei mai serioase
preocupări pentru: cultura organizațională, aspectele care motivează actorii,
sistemul lor de valori și mecanismele umane de luare a deciziilor (a
se vedea domeniul Behavioral
Economics). Cea mai mare parte a articolului discută limitările
abordării clasice, mecaniciste. În final se prezintă câteva sugestii pentru o
abordare alternativă, bazată pe sisteme complexe.
Articolul ”Matrix
și metrics” al lui Vintilă Mihăilescu pune în discuție o problemă de mare
actualitate pentru mediul academic: impactul indicatorilor de calitate asupra
calității vieții academice. Textul dilematic pornește de la un alt
articol, de Roger Burrows, care începe astfel: ”Many
academics are exhausted, stressed, overloaded, suffering from insomnia, feeling
anxious, experiencing feelings of shame, aggression, hurt, guilt and
‘out-of-placeness‘”. Tema îmi readuce în minte cuvintele unui profesor
remarcabil: ”poate că ceea ce este cuantificabil nu este esențial iar ceea
ce este esențial nu este cuantificabil” - se referea la sistemul de
educație. Această remarcă sugerează o serie de întrebări: Este posibilă
identificarea și cuantificarea esențialului? De unde știm că ceea ce măsurăm
este într-adevăr esențial? Ce efecte rezultă din introducerea unei anumite
metode de măsurare? Putem aprecia aceste efecte fără să facem alte măsurători?
Teoretic vorbind, procesul măsurării pare a fi o problemă fără sfârșit:
instrumentul de măsură devine parte a sistemului, afectează comportamentul
indivizilor și deci rezultatul măsurătorii, efectele introducerii acestui
instrument devin la rândul lor obiectul altor măsurători și așa mai departe.
Pot înțelege
dorința de a măsura rezultatele, de a cuantifica performanța, de a face o
diferență între indivizi, de a recompensa calitatea. Consider însă că este mult
prea grosier și mecanicist să reducem activitatea unui expert (profesor,
cercetător) la o formulă. Un birocrat sau un calculator nu pot evalua un
expert. Doar un grup de experți de pe același domeniu poate face o evaluare
adecvată (desigur, nu se exclud măsurătorile). Însă aici mai intervine o
problemă: câtă încredere avem în comunitatea de experți autohtoni? Cât de
oneste sunt evaluările colegiale? Care este percepția generală: că există o
cultură a evaluărilor corecte sau, din contră, o cultură a evaluărilor
discutabile în care: spiritul gregar, structura rețelelor informale și lupta
pentru putere distorsionează rezultatul? Un exemplu recent care ne indică
nivelul de încredere în experți este gâlceava din jurul Premiului
”Eminescu” (nu pretind că vorbesc despre o
realitate absolută ci despre o percepție - de altfel,
realitatea socială este dată până la urmă de percepțiile noastre). Iar dacă
expertul mai este și politician (în sens larg - de exemplu are o funcție de
conducere) atunci încrederea se prăbușește de tot.
Am înțeles că, în
cazul sistemului nostru academic, s-a insistat să se folosească metode de
evaluare cât mai obiective tocmai pentru că s-a ajuns la
concluzia că nu putem avea încredere în evaluările subiective ale
experților locali. Dacă sistemul este într-o stare proastă (ipoteza de pornire
a reformei) atunci poate e de vină comunitatea de experți/actori care formează
acest sistem. Probabil nu fără motiv s-a vorbit despre: ”găști universitare”,
evaluări colegiale discutabile, interese de grup care contează mai mult decât
competența (concursuri pe post la care candidații interni sunt preferați celor
externi indiferent de performanță), nepotism, prioritatea criteriului
obedienței în mecanismul de selecție/promovare, etc. Pentru a contracara aceste
obiceiuri s-a propus utilizarea metodelor de evaluare pur obiective, a
măsurătorilor. S-a adoptat un model de inspirație vestică care implică:
indexări în baze de date, factori de impact, indici Hirsch și altele.
Modul de evaluare
determină strategiile celor evaluați. Astfel, dacă pentru a promova în funcție
contează un anumit set de indicatori atunci activitatea persoanei care dorește
să promoveze se concentrează pe maximizarea acestor indicatori cu efort
și costuri minime. De exemplu, dacă se cere un anumit număr de
articole sau cărți atunci este de așteptat ca numărul să fie
maximizat în detrimentul calității (care nu este direct măsurabilă dar știm
sigur că este foarte costisitoare). De altfel, care e diferența dintre
indicatorii de calitate respectiv indicatorii de cantitate?
Este de bun simț
ca cei care propun utilizarea unor indicatori de calitate/cantitate să se
întrebe care sunt modalitățile de satisfacere a acestor indicatori in ipoteza
minimizării efortului și a costurilor individuale. Acest lucru este cu atât
mai justificat din moment ce un profesor debutant, de exemplu, are nevoie
vitală de încă un job (sau proiect de cercetare - din ce în ce mai dificil de
obținut) pentru a se întreține. Ceea ce măsurăm probabil că vom și obține. Dar
nu trebuie să facem presupuneri nerealiste legat de ceea ce nu măsurăm
- de exemplu: calitatea unei lucrări publicate, impactul unui brevet sau
numărul de elevi/studenți care prin eforturile profesorului ajung de la nota 5
la nota 8. Roger Burrows, în articolul menționat anterior, ajunge la concluzia că prin introducerea acestor
indicatori mediul academic (numit de el ”neo-liberal”) începe să semene tot mai
mult cu cel economic, cu piața, în timp ce profesorii devin tot mai stresați și
nefericiți. Oare va duce acest lucru la creșterea calității pe termen lung?
Care ”calitate” – ce este important și ce nu este important din ceea ce face un
profesor?
Problema este că
nu putem măsura tot. Prin urmare este vital să identificăm ceea ce
este esențial în raport cu stadiul la care se află sistemul
nostru educațional și contextul din acest moment. Acest lucru înseamnă însă să
știm clar ce vrem de fapt de la sistemul nostru de educație. Există o strategie
la nivel național în acest sens? Înțelegem clar starea în care este acum
sistemul și starea la care am dori să ajungă acesta? Dacă ar exista o astfel de
strategie atunci toți actorii din sistem s-ar alinia voluntar sau ar exista și
destui ”sabotori”?
A identifica toți
parametri esențiali care ar merita măsurați este o problemă practic imposibilă.
Există și o altă abordare, care recurge la o simplificare radicală (și deci are
avantajul simplității). Cum ar fi dacă în loc să identificăm atributele
necesare pentru a promova am căuta atributele care să justifice manevra
inversă: scăderea în grad și/sau pierderea funcției (inclusiv de conducere). Am
putea să considerăm un singur indicator de non-calitate: plagiatul.
Poate fi unul dintre elementele esențiale pe care le căutăm și un bun punct de
(re)start.
Dar poate că ar
trebui să punem la îndoială chiar modul de abordare. Einstein spunea că “nici o problemă nu poate fi rezolvată la același
nivel de cunoștințe la care a fost creată”. Abordarea mecanicistă merge
bine la sistemele simple și complicate dar nu și la cele complexe.
În economie, abordarea mecanicistă este suspectată ca fiind una dintre cauzele
majore ale apariției crizelor. Dacă am vedea sistemul academic ca pe un sistem complex, și nu ca pe o
fabrică care trebuie să livreze o anumită producție măsurată precis prin
indicatori de calitate, atunci poate ne-am da seama că modelul clasic al
controlului este foarte limitat. La o conferință recentă pe tema managementului
în condiții de incertitudine Adrian
Stanciu avansa ideea că managementul de
azi nu mai poate funcționa prin repetarea metodelor clasice din cauza gradului
ridicat de dinamism, incertitudine și a complexității sistemelor reale. Ceea ce
încercăm să obținem prin control centralizat și ierarhizare și nu prea reușim
ar putea fi obținut chiar mai simplu și mai eficient prin auto-organizare -
una dintre calitățile sistemelor complexe. Stările de blocare/stagnare în care
sistemul poate ajunge ar putea fi explicate prin modele din Teoria Jocurilor (într-un alt
articol am încercat o astfel de modelare) care studiază stările de
echilibru precum și condițiile în care anumite strategii devin dominante (am
publicat un astfel de studiu
în jurnalul Plos One).
Conștient fiind că
sunt încă departe de a propune o soluție la această problemă dificilă, sunt
convins totuși că managementul sistemului academic/educațional pornind de la o
abordare de tip sistem complex este o direcție care merită investigată mai
profund. Există șanse mari ca de aici să apară soluțiile crizei educației. Un
aspect esențial este că, nu doar regulile sunt necesare
într-un asemenea sistem, ci și cultivarea unei culturi organizaționale,
a unor valori comune care să motiveze diferiții
actori implicați spre un mod de acțiune mai eficient.
Efectele secundare ale estimarii calitatii prin metrics sunt greu de supraestimat, dar care e o alternativa rezonabila acum? Ar ajuta absenta lui? Cum poti sa distingi intre persoane si echipe/universitati care incearca sa faca față si free rideri totali?
RăspundețiȘtergereAvem zeci de universitati care isi justifica greu existenta, lipsa de politici ale cercetarii, lipsa de strategie pentru invatamantul superior, un nou consiliu de etica cu probleme, etc. Un proces care semnaleaza eforturi de internationalizare in acest context nu poate rezolva mare lucru, e clar. Dar e complet inutil sau chiar daunator?
Mulțumesc pentru întrebări! Observațiile d-voastră sunt corecte. Deocamdată eu personal nu văd clar soluția dar sunt convins că o dezbatare deschisă a problemei poate ajuta.
ȘtergereMulte felicitări pentru această "punere a problemei". Am încercat acum câteva minute să transmit un comentariu mai detaliat, dar a dispărut în clipa în care am încerca să activez butonul "Publicați"
ȘtergereMulțumesc. Îmi pare rău pentru neplăcerea cu comentariul pierdut. Nu-mi dau seama de unde apare problema...poate expiră sesiunea după un anumit timp... Eu, când scriu texte mai lungi, obișnuiesc să redactez într-un document word înainte apoi folosesc copy/paste - așa știu sigur că păstrez o copie.
Ștergere