Viziune


Viziunea: o rețea de minți umane este superioară unei minți individuale, oricât de strălucită ar fi aceasta. O astfel de rețea de minți poate produce o rețea de idei de un real impact social.

Principiul acestui blog respectă ideea de raționalism critic inspirată din filozofia lui K.R. Popper, adică: "eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr".

Crezul din spatele acestui blog este acela că ideile și faptele trebuie judecate distinct de persoane, pentru ca ego-urile să nu interfereze cu demersul rațional sănătos şi să nu influențeze scopul căutării adevărului.

Regulile minimale ale dialogului intelectual: diversitatea punctelor de vedere bine argumentate este încurajată. Critica inteligentă faţă de fapte și idei este binevenită. Se va evita însă cu grijă critica sau chiar lauda persoanelor, oricine ar fi acestea.

Inspiraţia artistică cea mai potrivită pentru viziunea acestui blog consider că o oferă lucrarea lui J.S.Bach „Variaţiunile Goldberg”.

sâmbătă, 14 martie 2015

Lumea academică: mașinărie complicată sau sistem complex?

Aplicarea unei viziuni mecaniciste asupra mediului academic conduce la o problemă foarte dificilă: a identifica și cuantifica esențialul legat de ceea ce produce acest mediu. Mediul academic nu este o mașinărie complicată pe care să o putem gestiona prin mecanisme clasice de control în buclă închisă (măsurăm performanța, aplicăm corecții apoi vedem dacă s-a îmbunătățit performanța și astfel bucla se închide). Este mai degrabă un sistem complex în care actorii (minister, inspectori, manageri, profesori, cercetători, părinți, elevi, studenți) posedă o anumită autonomie. Rezultatul global al sistemului emerge din acțiunile individuale cvasi-haotice ale acestor actori așa cum proprietățile macroscopice ale unui gaz emerg din mișcările browniene ale moleculelor sale microscopice. Modelul de management al unui sistem academic ar trebui să țină cont de acest aspect. De aici decurge necesitatea unei mai serioase preocupări pentru: cultura organizațională, aspectele care motivează actorii, sistemul lor de valori și mecanismele umane de luare a deciziilor (a se vedea domeniul Behavioral Economics). Cea mai mare parte a articolului discută limitările abordării clasice, mecaniciste. În final se prezintă câteva sugestii pentru o abordare alternativă, bazată pe sisteme complexe.

Articolul ”Matrix și metrics” al lui Vintilă Mihăilescu pune în discuție o problemă de mare actualitate pentru mediul academic: impactul indicatorilor de calitate asupra calității vieții academice. Textul dilematic pornește de la un alt articol, de Roger Burrows, care începe astfel: ”Many academics are exhausted, stressed, overloaded, suffering from insomnia, feeling  anxious, experiencing feelings of shame, aggression, hurt, guilt and ‘out-of-placeness‘”. Tema îmi readuce în minte cuvintele unui profesor remarcabil: ”poate că ceea ce este cuantificabil nu este esențial iar ceea ce este esențial nu este cuantificabil” - se referea la sistemul de educație. Această remarcă sugerează o serie de întrebări: Este posibilă identificarea și cuantificarea esențialului? De unde știm că ceea ce măsurăm este într-adevăr esențial? Ce efecte rezultă din introducerea unei anumite metode de măsurare? Putem aprecia aceste efecte fără să facem alte măsurători? Teoretic vorbind, procesul măsurării pare a fi o problemă fără sfârșit: instrumentul de măsură devine parte a sistemului, afectează comportamentul indivizilor și deci rezultatul măsurătorii, efectele introducerii acestui instrument devin la rândul lor obiectul altor măsurători și așa mai departe.

Pot înțelege dorința de a măsura rezultatele, de a cuantifica performanța, de a face o diferență între indivizi, de a recompensa calitatea. Consider însă că este mult prea grosier și mecanicist să reducem activitatea unui expert (profesor, cercetător) la o formulă. Un birocrat sau un calculator nu pot evalua un expert. Doar un grup de experți de pe același domeniu poate face o evaluare adecvată (desigur, nu se exclud măsurătorile). Însă aici mai intervine o problemă: câtă încredere avem în comunitatea de experți autohtoni? Cât de oneste sunt evaluările colegiale? Care este percepția generală: că există o cultură a evaluărilor corecte sau, din contră, o cultură a evaluărilor discutabile în care: spiritul gregar, structura rețelelor informale și lupta pentru putere distorsionează rezultatul? Un exemplu recent care ne indică nivelul de încredere în experți este gâlceava din jurul Premiului ”Eminescu” (nu pretind că vorbesc despre o realitate absolută ci despre o percepție - de altfel, realitatea socială este dată până la urmă de percepțiile noastre). Iar dacă expertul mai este și politician (în sens larg - de exemplu are o funcție de conducere) atunci încrederea se prăbușește de tot.

Am înțeles că, în cazul sistemului nostru academic, s-a insistat să se folosească metode de evaluare cât mai obiective tocmai pentru că s-a ajuns la concluzia că nu putem avea încredere în evaluările subiective ale experților locali. Dacă sistemul este într-o stare proastă (ipoteza de pornire a reformei) atunci poate e de vină comunitatea de experți/actori care formează acest sistem. Probabil nu fără motiv s-a vorbit despre: ”găști universitare”, evaluări colegiale discutabile, interese de grup care contează mai mult decât competența (concursuri pe post la care candidații interni sunt preferați celor externi indiferent de performanță), nepotism, prioritatea criteriului obedienței în mecanismul de selecție/promovare, etc. Pentru a contracara aceste obiceiuri s-a propus utilizarea metodelor de evaluare pur obiective, a măsurătorilor. S-a adoptat un model de inspirație vestică care implică: indexări în baze de date, factori de impact, indici Hirsch și altele.

Modul de evaluare determină strategiile celor evaluați. Astfel, dacă pentru a promova în funcție contează un anumit set de indicatori atunci activitatea persoanei care dorește să promoveze se concentrează pe maximizarea acestor indicatori cu efort și costuri minime. De exemplu, dacă se cere un anumit număr de articole sau cărți atunci este de așteptat ca numărul să fie maximizat în detrimentul calității (care nu este direct măsurabilă dar știm sigur că este foarte costisitoare). De altfel, care e diferența dintre indicatorii de calitate respectiv indicatorii de cantitate?

Este de bun simț ca cei care propun utilizarea unor indicatori de calitate/cantitate să se întrebe care sunt modalitățile de satisfacere a acestor indicatori in ipoteza minimizării efortului și a costurilor individuale. Acest lucru este cu atât mai justificat din moment ce un profesor debutant, de exemplu, are nevoie vitală de încă un job (sau proiect de cercetare - din ce în ce mai dificil de obținut) pentru a se întreține. Ceea ce măsurăm probabil că vom și obține. Dar nu trebuie să facem presupuneri nerealiste legat de ceea ce nu măsurăm - de exemplu: calitatea unei lucrări publicate, impactul unui brevet sau numărul de elevi/studenți care prin eforturile profesorului ajung de la nota 5 la nota 8. Roger Burrows, în articolul menționat anterior, ajunge la concluzia că prin introducerea acestor indicatori mediul academic (numit de el ”neo-liberal”) începe să semene tot mai mult cu cel economic, cu piața, în timp ce profesorii devin tot mai stresați și nefericiți. Oare va duce acest lucru la creșterea calității pe termen lung? Care ”calitate” – ce este important și ce nu este important din ceea ce face un profesor?

Problema este că nu putem măsura tot. Prin urmare este vital să identificăm ceea ce este esențial în raport cu stadiul la care se află sistemul nostru educațional și contextul din acest moment. Acest lucru înseamnă însă să știm clar ce vrem de fapt de la sistemul nostru de educație. Există o strategie la nivel național în acest sens? Înțelegem clar starea în care este acum sistemul și starea la care am dori să ajungă acesta? Dacă ar exista o astfel de strategie atunci toți actorii din sistem s-ar alinia voluntar sau ar exista și destui ”sabotori”?

A identifica toți parametri esențiali care ar merita măsurați este o problemă practic imposibilă. Există și o altă abordare, care recurge la o simplificare radicală (și deci are avantajul simplității). Cum ar fi dacă în loc să identificăm atributele necesare pentru a promova am căuta atributele care să justifice manevra inversă: scăderea în grad și/sau pierderea funcției (inclusiv de conducere). Am putea să considerăm un singur indicator de non-calitate: plagiatul. Poate fi unul dintre elementele esențiale pe care le căutăm și un bun punct de (re)start.

Dar poate că ar trebui să punem la îndoială chiar modul de abordare. Einstein spunea că “nici o problemă nu poate fi rezolvată la același nivel de cunoștințe la care a fost creată”. Abordarea mecanicistă merge bine la sistemele simple și complicate dar nu și la cele complexe. În economie, abordarea mecanicistă este suspectată ca fiind una dintre cauzele majore ale apariției crizelor. Dacă am vedea sistemul academic ca pe un sistem complex, și nu ca pe o fabrică care trebuie să livreze o anumită producție măsurată precis prin indicatori de calitate, atunci poate ne-am da seama că modelul clasic al controlului este foarte limitat. La o conferință recentă pe tema managementului în condiții de incertitudine Adrian Stanciu avansa ideea că managementul de azi nu mai poate funcționa prin repetarea metodelor clasice din cauza gradului ridicat de dinamism, incertitudine și a complexității sistemelor reale. Ceea ce încercăm să obținem prin control centralizat și ierarhizare și nu prea reușim ar putea fi obținut chiar mai simplu și mai eficient prin auto-organizare - una dintre calitățile sistemelor complexe. Stările de blocare/stagnare în care sistemul poate ajunge ar putea fi explicate prin modele din Teoria Jocurilor (într-un alt articol am încercat o astfel de modelare) care studiază stările de echilibru precum și condițiile în care anumite strategii devin dominante (am publicat un astfel de studiu în jurnalul Plos One).

Conștient fiind că sunt încă departe de a propune o soluție la această problemă dificilă, sunt convins totuși că managementul sistemului academic/educațional pornind de la o abordare de tip sistem complex este o direcție care merită investigată mai profund. Există șanse mari ca de aici să apară soluțiile crizei educației. Un aspect esențial este că, nu doar regulile sunt necesare într-un asemenea sistem, ci și cultivarea unei culturi organizaționale, a unor valori comune care să motiveze diferiții actori implicați spre un mod de acțiune mai eficient.

4 comentarii:

  1. Efectele secundare ale estimarii calitatii prin metrics sunt greu de supraestimat, dar care e o alternativa rezonabila acum? Ar ajuta absenta lui? Cum poti sa distingi intre persoane si echipe/universitati care incearca sa faca față si free rideri totali?
    Avem zeci de universitati care isi justifica greu existenta, lipsa de politici ale cercetarii, lipsa de strategie pentru invatamantul superior, un nou consiliu de etica cu probleme, etc. Un proces care semnaleaza eforturi de internationalizare in acest context nu poate rezolva mare lucru, e clar. Dar e complet inutil sau chiar daunator?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru întrebări! Observațiile d-voastră sunt corecte. Deocamdată eu personal nu văd clar soluția dar sunt convins că o dezbatare deschisă a problemei poate ajuta.

      Ștergere
    2. Multe felicitări pentru această "punere a problemei". Am încercat acum câteva minute să transmit un comentariu mai detaliat, dar a dispărut în clipa în care am încerca să activez butonul "Publicați"

      Ștergere
    3. Mulțumesc. Îmi pare rău pentru neplăcerea cu comentariul pierdut. Nu-mi dau seama de unde apare problema...poate expiră sesiunea după un anumit timp... Eu, când scriu texte mai lungi, obișnuiesc să redactez într-un document word înainte apoi folosesc copy/paste - așa știu sigur că păstrez o copie.

      Ștergere