Viziune


Viziunea: o rețea de minți umane este superioară unei minți individuale, oricât de strălucită ar fi aceasta. O astfel de rețea de minți poate produce o rețea de idei de un real impact social.

Principiul acestui blog respectă ideea de raționalism critic inspirată din filozofia lui K.R. Popper, adică: "eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr".

Crezul din spatele acestui blog este acela că ideile și faptele trebuie judecate distinct de persoane, pentru ca ego-urile să nu interfereze cu demersul rațional sănătos şi să nu influențeze scopul căutării adevărului.

Regulile minimale ale dialogului intelectual: diversitatea punctelor de vedere bine argumentate este încurajată. Critica inteligentă faţă de fapte și idei este binevenită. Se va evita însă cu grijă critica sau chiar lauda persoanelor, oricine ar fi acestea.

Inspiraţia artistică cea mai potrivită pentru viziunea acestui blog consider că o oferă lucrarea lui J.S.Bach „Variaţiunile Goldberg”.

duminică, 22 martie 2015

Despre neștiința de a asculta

Articolul domnului Nicolae Manolescu, ”Nu mai ştim să ascultăm” reprezintă o bună bază de discuție pentru că ridică o serie de întrebări importante. M-am apropiat de acest articol și pentru că îmi este familiar ecoul ideilor care revin în cerc, la care se referă autorul. Aceste ecouri le aud și eu mereu, asemeni temei din ”Variațiunile Goldberg” - o excelentă metaforă pentru ceea ce înseamnă reflecția critică.

Tema articolului este scăderea generală a disponibilității de a asculta, îndeosebi cu referire la mediul educațional, mai precis la elevi și studenți. Cred că această constatare este corectă și merită analizată mai îndeaproape. Am auzit de mai multe ori în mediul academic lamentarea cu privire la cum erau profesorii și elevii de altădată (”où sont les neiges d'antan”), lamentare folosită și pentru a argumenta că școala ar trebui cumva să meargă înapoi pentru a regăsi această stare de grație. Mai precis, să regăsească ”felul de a învăța” de altădată - un fel care, după părerea autorului, trebuie să acorde dascălului un binemeritat rol central. Este deplâns și faptul că ”workshp-urile” sau atelierele de lucru interactive înlocuiesc ”cursurile magistrale” și anume ”aproape pretutindeni”. Este sesizată o conduită nepotrivită: ”înainte de a-şi asculta profesorul, studentul are astăzi dreptul de a vorbi el însuşi”. Pe scurt, problema este că elevul/studentul nu-și mai ascultă profesorul așa cum o făcea altădată. Iar argumentul principal al autorului este că: ”dintotdeauna însă, învăţătura s-a transmis pe magistrala dascăl-ucenic şi a avut un sens unic”. Altfel spus, dacă un lucru a funcționat în trecut într-un fel, atunci acesta trebuie cu necesitate să funcționeze în continuare exact la fel. Nu pot să nu constat aici o anume asemănarea cu poziția lui Platon care avea o perspectivă similară despre degradarea societății din vremea sa și simpatiza cu un model politic autoritarist.

Există însă o mică problemă în argumentația domnului Manolescu, mai precis o scăpare legată de schimbările sociale care au avut loc între momentul de referință stabilit undeva în trecut și momentul prezent. Din faptul că un lucru a funcționat într-un fel în trecut nu rezultă că acesta va funcționa exact la fel și în prezent, cu atât mai puțin în viitor. Acest lucru ar putea fi adevărat numai dacă lumea ar sta pe loc, dacă am trăi în lumea ideilor ori în peștera lui Platon. Or, este evident că în ultimele decenii contextul socio-tehnologic s-a modificat radical și continuă să se modifice în mod accelerat. Copiii butonează telecomanda televizorului, telefonul mobil și calculatorul de la vârste foarte fragede. Nenumărate canale informaționale concurează la a ne capta atenția. A atrage atenția și a o menține este astăzi o provocare mai dificilă ca niciodată. Elevii de azi nu mai seamănă cu elevii de acum 20-30 de ani. Nu poți aplica aceleași metode într-un context total diferit așteptând să obții aceleași rezultate. Nu doar neștiința de ascultare a elevilor/studenților este o problemă ci și neștiința de adaptare a profesorilor. Atunci când lumea se mișcă - și vedem bine cu ce viteză amețitoare o face - nu poți să rămâi încremenit în aceeași mentalitate și să folosești aceleași metode.

Un alt aspect este chiar ascultarea în sine, mai precis ce înțelegem prin ”ascultare”. În articol se mai face o afirmație generală de bun simț: ”a vorbi vine totdeauna după a asculta”. Însă nu este clar de ce ascultarea și vorbirea nu se pot intercala și nici dacă există o modalitate optimă de intercalare a acestora. De fapt, ascultarea nu doar că nu este opusă interacțiunii, așa cum lasă autorul să se înțeleagă, dar este direct legată de aceasta. În facultate cele mai bune cursuri, la care ascultam cu interes maxim, erau tocmai cele interactive, care provocau gândirea. Erau și destule cursuri la care profesorul dicta formule, făcea demonstrații iar studenții umpleau foile. La acest gen de cursuri ascultam pe jumătate adormit (ceea ce nu mă împiedica însă să iau apoi notă maximă rescriind singur într-un caiet tot cursul în sesiune - de altfel, am terminat ca șef de promoție). Acele ”prelegeri magistrale” la care se referă domnul Manolescu în articolul său sunt excepția, nu regula. Or, cum să induci o regulă generală pornind doar de la excepții? Este discutabil dacă într-adevăr ”tinerii îşi închipuie că n-au nevoie să-i asculte pe înaintaşii lor, care ar fi  pierdut legătura cu epoca şi n-ar mai avea ce să le spună”. Simplul fapt că e vorba de înaintași nu îi face pe toți la fel de interesanți. Unii merită ascultați mai mult decât alții. Și mai discutabilă este afirmația: ”schimbarea tehnologiei comunicării nu implică şi o schimbare a procesului de învăţare” fără a indica o analiză științifică care să demonstreze că este într-adevăr așa. Din contră, există studii care arată că tehnologia schimbă modul de gândire al copiilor. Ca orice schimbare, aceasta implică aspecte pozitive și negative. Sunt de acord cu observația din articol că lumea este în general mai superficială, mai puțin dispusă să facă efortul unei gândiri de profunzime – de altfel o caracteristică a postmodernismului.

Dacă este să căutăm în sistemul educațional elemente invariabile atunci poate că ar trebui să ne concentrăm asupra altor aspecte. Recitind titlul articolului comentat observăm că acesta introduce o ipoteză tacită: că înainte știam să ascultăm. Consider că acest lucru este fals. O constantă a educației românești este că aceasta nu a dezvoltat niciodată gândirea critică (și nici gândirea creativă). Un motiv este tocmai abordarea autoritaristă care era inevitabilă într-o societate închisă cum a fost cea din vechiul regim (pentru o mai bună înțelegere recomand cartea ”Societatea deschisă și dușmanii ei” de K.R.Popper). O societate democratică, deschisă, are nevoie de abilități de gândire critică. Lectura și ascultarea activă sunt tehnici ale gândirii critice. A citi/asculta activ, tehnică cunoscută și sub denumirea de ”panning-for-gold approach”, face citirea/ascultarea mult mai eficientă. Pe scurt este vorba despre faptul că a citi/asculta se poate face pasiv, precum un burete, sau activ - formulând întrebări (care trebuie notate, nu neapărat și rostite - ca să nu supărăm profesorii ne-interactivi). O descriere mai detaliată a unor astfel de tehnici poate fi găsită în cărți de specialitate. Problema este că școala de azi, ca și cea de dinainte, nu te învață: cum să asculți, cum să citești, cum să redactezi o lucrare în mod inteligent – pe scurt, nu te învață cum să înveți.

În concluzie cred că aspectul constant în educație nu este acela că pedagogia este independentă de context și că ar trebui să fie aplicată exact ca acum 30 de ani. Cred că superficialitatea provine și din lipsa cultivării gândirii critice constant neglijată în școala românească. Dezvoltarea gândirii critice și creative ar putea să-i ajute atât pe elevi/studenți cât și pe profesori să se adapteze mai eficient la schimbările tot mai rapide ale lumii din jurul nostru, schimbări care reprezintă o dată a problemei, nu o opțiune la care să poți renunța pentru că înainte elevii erau mai ascultători și profesorii mai respectați. Întoarcerea e imposibilă chiar dacă pentru unii ar putea părea dezirabilă. Nu putem neglija realitatea, politica struțului nu este o variantă validă: ne adaptăm sau dispărem.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu